Acum ceva vreme am revazut Wicker Park si Crash ..am simtit nevoia sa ma uit , din nou , in primul rand pt actori, pentru felul in care ei se exprima , pentru goliciunea lor , pentru acel “fara restrictii” care transpira prin pelicula…anumite priviri, anumite gesturi, anumite miscari de buze mi-au intrat in suflet … m-am simtit impovarata de atata putere de covingere pe care o au artistii . Si imi plac filmele la care ma gandesc mult timp dupa ce le vad...se cern, la fel ca oamenii, la fel ca ideile, la fel ca florile...e pacat sa le vezi cum se ofilesc...ma bine le lasi acolo la ele...macar vor muri acasa mangaiate de soare si parfumand vantul...
Imi sta pe suflet o piesa...sper sa nu ramana numai acolo, ar fi pacat pentru tot restul :) ...zilele de toamna m-au facut praf, si cu toate ca m-am nascut vara , imi pare ca toamna e inceputul meu...la tot si la toate . Plang uneori dupa vara...acolo adanc, in inima mea, dupa caldura pe care am nevoie sa o simt si nu se mai da simtita ...dupa cele 3 luni de vacanta in care se linisteste totul tocmai din cauza anotimpului de inceput ce urmeaza sa vina....linistea dinaintea furtunii? Se poate si asa. Toamna e anotimpul meu...cele mai frumoase lucruri mi s-au intamplat toamna...insa nu le-am cautat never...au venit dupa linistea verii, dupa plans si dupa tacere... Zambetul din inima ramane imortalizat pe frunzele ce coboara lin peste cetatea in care ma plimb...A doua zi il regasesc...mereu ...nu se pierde niciodata, si niciunde…
